Coboară în inimă
Și vino inapoi!
Weekendul acesta a fost unul în care viața nu mi-a vorbit în propoziții.
Mi-a vorbit în suprapuneri (și ce suprapuneri!!!): modulul de formare în Emotion Focused Therapy și Valentine’s Day.
Conversații. Priviri. Atingeri. Reacții mici. Tăceri. Muzică.
Două contexte diferite.
Un singur lucru în comun: tiparele.
Tiparele mele și tiparele oamenilor din jurul meu.
Și o întrebare care a rămas cu mine:
Cât de greu este, de fapt, să cobori în inimă?
Coborârea în inimă nu este un proces lung.
Nu este o meditație de 30 de minute.
Nu este un ritual complicat.
Pentru mine, senzația este simplă și sinceră:
Coborârea în inimă este ca un orgasm (da, fix așa).
Intens. Real. Dar scurt.
Problema nu este că nu putem ajunge acolo.
Problema este că nu putem rămâne.
Pentru că imediat apare:
mesajul la care trebuie să răspunzi
reacția celuilalt
frica de respingere
gândul: „Oare am spus prea mult?”
sau, și mai subtil: „Mai bine mă protejez.”
Și atunci urcăm din nou. În minte.
Weekendul acesta am observat ceva foarte clar.
Cât de ușor putem gândi despre emoții în loc să le simțim.
„Are sens ce simt?”
„Exagerez?”
„De ce reacționez așa?”
„Ce ar trebui să fac?”
Mintea este un manager excelent.
Dar un terapeut foarte slab.
Când cobori cu adevărat în inimă, apare ceva INTERESANT.
Nu mai poți gândi clar.
Pentru câteva secunde, logica dispare.
Rămâne doar:
frică
dor
tristețe
vulnerabilitate
iubire
furie
rușine
Este un teritoriu fără explicații.
Și pentru mulți dintre noi, acest teritoriu este periculos.
Am auzit ideea că “fiecare om are frica de a pierde persoana iubită”.
Eu nu cred că este universală.
Cred că această frică apare mai ales la cei cu atașament insecurizant.
Pentru ei, iubirea nu este doar apropiere. Este și pericol.
Pericolul că:
celălalt pleacă
celălalt se răcește
celălalt nu mai răspunde
celălalt vede prea mult din tine
Și atunci apare strategia:
Nu mai cobor complet. Simt puțin. Controlez restul.
Pare protecție. De fapt, este distanță.
În formare am realizat ceva ce nu mai pot să numai “văd”.
Viața noastră emoțională nu este stabilă.
Nu stăm în inimă dar nici nu stăm în minte.
Facem naveta. În fiecare zi.
De zeci de ori pe oră.
Inimă → Minte → Inimă → Minte
Uneori atât de repede încât nici nu observăm.
Cineva spune ceva. Inima reacționează.
Mintea intervine imediat:
„Nu e mare lucru.”
„Nu contează.”
„Lasă.”
„Nu arăta.”
Și emoția este împinsă înapoi.
Un atașament securizant nu înseamnă că nu simți frică.
Înseamnă ceva mult mai simplu:
Știi că te poți întoarce la tine.
Că dacă:
te-ai deschis prea mult
ai fost respins
ai fost rănit
ai spus ce simți
…nu te pierzi.
Te întorci. La tine.
Nu la validarea celuilalt. Nu la explicații. Nu la control.
Te întorci la tine. Mereu.
Cred că aici este marea confuzie a relațiilor.
Credem că siguranța vine din exterior:
din promisiuni
din mesaje
din atenție
din constanța celuilalt
Dar siguranța reală apare în momentul în care înțelegi că:
Tu ești universul tău.
Celălalt poate intra în el.
Și poate pleca din el.
Sau poate rămâne.
Dar universul rămâne.
Pentru că TU rămâi.
Astăzi vreau să îți las o întrebare:
Când a fost ultima dată când ai coborât în inimă… fără să te grăbești să urci înapoi în minte?
Și încă una:
Dacă ai rămâne acolo câteva secunde în plus, ce ai simți cu adevărat?
Nu ce ai explica.
Nu ce ai analiza.
Ce ai simți.
Poate că maturitatea emoțională nu înseamnă să stai permanent în inimă.
Poate că înseamnă doar asta:
Să știi drumul.
Să știi că îl poți parcurge.
Și să ai curajul să cobori… din nou.
De fiecare dată.
Pentru că, indiferent cât de departe pleci în minte, inima nu pleacă nicăieri.
Ea te așteaptă.