HandiCAPUL

Periculos când este numit personalitate.

Peștele se împute de la cap.
Eu zic că tot de la cap începe și… parfumul.
Depinde ce cultivi acolo.

Fiecare dintre noi are un mic „handiCAP”.
Nu ceva grav.
Doar acea senzație că „eu n-am nicio problemă, restul lumii e defectă”.
Da, acel mini-lup interior care șoptește:
„Nu eu sunt de vină. Contextul. Alinierea planetelor. Mercur retrograd. Vecinul.”

Și uite așa se clădește un mic imperiu personal de scuze perfect ambalate.
Un palat cu turnulețe.
Cu pod mobil.
Și cu drapel propriu.

Dar adevărul e simplu:
handiCAP-ul nu e problema. Neasumarea lui — da.

Hai să aducem și încrederea în discuție. Aici este dansul frumos.

Îmi amintesc povestea lui Brené Brown cu borcanul cu bile:
de fiecare dată când cineva face un gest bun pentru tine, pune o bilă în borcanul tău.
Ușor. Cu grijă. Fără factură la final.

Dar uneori, într-o criză de „las’ că știu eu mai bine”,
răstorni borcanul cu totul și spui, relaxat:
„Hai, pune din nou. E gol.”

Spoiler:
nimeni nu mai pune nimic în borcanul cuiva care face asta.
Nu pentru că te-ar pedepsi,
ci pentru că a înțeles marele adevăr al vieții:
la tine bilele sunt consumabile.

Și, ironic, tot tu ajungi să împrumuți bilele altora.
Le muți din borcane în borcane.
Îți faci autoconsum emoțional.
Te premiezi singur.
Te mai și lauzi că ai „încredere în oameni”.

Frumos, nu?

Dacă te întrebi: „E narcisism?”,
răspunsul e simplu:
nu neapărat.
Uneori e doar nediferențiere.
Confuzia aceea elegantă în care nu mai știi ce e al tău, ce e al celuilalt și cine pe cine salvează astăzi.

Și aici vine partea jucăușă:
handiCAP-ul nu dispare dacă îl ascunzi.
Devine doar mai creativ.
Îți colorează reacțiile,
îți înfrumusețează interpretările,
îți modelează discursurile,
și îți sabotează relațiile.

Tot ironic — în momentul în care îl vezi,
în momentul în care îl numești,
în momentul în care accepți că poate, doar poate,
ai și tu câte o bilă scăpată pe jos…

…exact atunci începe vindecarea.

Încrederea se construiește tot în joacă:
bilă cu bilă, gest cu gest, privire cu privire.

Dar cel mai frumos joc începe când spui:
„Ok. Asta e partea mea. Hai să vedem ce pot face cu ea.”

Și brusc, handicAP-ul devine upgrade.
Devine superputere.
Devine locul din care înveți
— ironic, jucăuș, sincer —
că uneori cel mai mare obstacol era exact acolo unde nu te uitai.

La cap.

Secțiunea următoare este destinată abonaților plătitori,
abonamentele lor susțin Duminici cu Sens. Și le sunt recunoscător.